Suferința lumii-n floarea crimei geme,
Iar durerea vieții purtând stema firii,
Readuce-n patimi, tainițe iubirii.
Ce splendori uitate, ar putea să-nchege,
O misterioasă, a naturii lege,
Deruând sublimă, lunga încleștare,
Zămislind iar lumea, dintr-un strop de mare?
Singură, speranța, împletind cu vise,
Caierul gândirii, tulburând abise,
Uită că doar moartea, cumpănind divină,
C-o interferență, trece prin lumină?
Scormonind adâncuri, din noian de vreme,
Suferința lumii prinde iar a geme,
Iar durerea vieții, luând chipul firii,
Leagănă în patimi, lacrima iubirii.