Unde-mi sunt...?

Unde-mi sunt...?

Unde-mi sunt acum bunicii,
Să-mi alunge norii fricii,
Să-mi deschidă, să mă-nvețe,
A izbânzilor povețe!
Bunătatea lor sihastră,
Străjuia căsuța noastră,
Blânzi ca file de poveste,
Picurau nădejdii veste!
Ei s-au dus pe fir de ape,
La o vreme cam aproape,
Să-mplinească două rânduri,
Goluri triste unor scânduri,
Și-mi lăsară suferinții,
Dorul lor iubind părinții!
Tot zicea cândva bunicul,
Că nu-ți vine-n poartă dricul,
Dacă nu vrei tu anume,
Să consimți să pleci din lume!
Eu ziceam la fel ca dânsul,
Nu simțeam că-l prinde plânsul,
Dar într-o zi eu l-am văzut,
Gălbui la față ca un lut,
Cum în portiță a ieșit,
Încercănat și răgușit,
Să vadă oamenii trecând,
Cât mai vibra viața-i în gând!
Setea oarbă de lumină,
N-are parte de hodină,
Până-n ultima ei clipă,
Cere zbateri de aripă,
Nu-n zadar striga profetul:
Mai multă! Moare poetul!
A tria zi în cimitir,
S-a-nchis etern un elixir!
Eu am plecat cu moartea-n gând,
Gândind la morții mei pe rând,
Dar chemat de lume-n stradă,
Uitai trista mea baladă!