Slovă lapidară! (IV)
Caiet - Poezii - Laborator - 1969
Eu isc o slovă lapidară,
Din taina muzei ce-i pătrunsă,
Și trag în cumpăniri de seară,
Lumina care stă ascunsă.
Eu isc o slovă lapidară,
Din taina muzei ce-i pătrunsă,
Și trag în cumpăniri de seară,
Lumina care stă ascunsă.
Chiar de mi-i slova lapidară,
De taina muzei e pătrunsă,
Și trag din cumăniri de seară,
Lumina care stă ascunsă.
Eu isc o slovă lapidară,
Din taina muzei ce-i pătrunsă,
Când trag în cumpăniri de seară,
Lumina-n care stă ascunsă.
Eu scriu o slovă lapidară,
Din taina muzei ce-i pătrunsă,
Când trag în cumpăniri de seară,
Lumina-n care stă ascunsă.
Adesea prind idei stelare,
Din noaptea lumii care vine,
Cuvinte-n raze solitare,
Ce scapără visări-n sine!
Dar le zăresc apoi prin clime,
Cum ostenesc idei neclare,
Cum vor să cânte cu-alte rime,
Eterna lumilor mișcare!
Am tot strâns din necuprins,
Setea lacrimi-n prelins,
Tremurând dorințe mii,
Peste-a mărilor stihii,
De-am atins ce-i omenesc,
Sinei mele mulțumesc!
De-am pierdut anii dintâi,
Cu sparența mă mângâi,
Că în seri ploioase, reci,...
Eterna clipă-ncepe lumea,
Limanul lumii, aceiași clipă,
Deaceia ni se pare vremea,
Delir, pe-o singură aripă.
Adormit subtil de gânduri,
văd o lume neștiută,
pe când sufletul,
afară,
pe-o bancă,
de aseară,
cu alt suflet care-l știe,
logodindu-se în taină,
sorb imensități,
tăcerii.
Miezul nopții cerne stele,
peste suferinți rebele,...
Dacă beam încet Cotnarul,
Dintr-o cramă-n altă cramă,
Nu știam ce e calvarul,
Să nu fii un om de seamă!
Da-l băui din etichete,
Ce iluzie deșartă,
Fără gust fără buchete,
De-mi făcui și-un benchi în soartă!
Orașul tinerei livezi,
Sublim în ramure de stei,
E-o lume-n care întrevezi,
Boirea altor bravi Antei!
Sub arca lui ce-i visătoare,
Iubirea naște din dorinți,
Eterna lumii înălțare,
Ivită dintre suferinți!
Eterna clipă-ncepe lumea,
Limanul lumi-aceiași clipă,
De-aceia mi se pare vremea,
Delir pe-o singură aripă!
Adormit subtil de gânduri,
Văd o lume neștiută,
Pe când sufletul afară,
Pe o bancă de aseară,
Cu alt suflet care-l știe,
Logodindu-se în taină,
Sorb imensități tăcerii!
Miezul nopții cerne stele,
Peste creștete bălaie,
Până-n...
Poemul toamnei, ce-ntârzie,
Oricât, i-am da, o formă pură,
Nu tremură..., de poezie,
Nu radiază..., vreo măsură!
Rugina lui, încet l-apasă,
Spre visul, marilor înghețuri,
Când el, în rada lor se lasă,
Sedus, de patimi și eresuri!...
Atâtea gânduri stau să vie,
Din lumea încă ne-ntrupată,
De parcă marea tragedie,
N-am fi jucat-o niciodată.
Eu o ascult cum înfioară,
Eterna sfântă desfătare,
Când cu lumina ei selară,
Aprinde-n suflete alt soare.
Atâtea gânduri stau să vie,
Din lumea încă ne-ntrupată,
De parcă marea tragedie,
N-am fi jucat-o niciodată!
Eu o ascult cum înfioară,
Aceiași sfântă desfătare,
Până lumina ei stelară,
Aprinde-n suflete alt soare!
Scormonind adâncuri din noian de vreme,
Suferința lumii din altare geme,
Iar durerea vieții cu tristețea firii,
Leagănă din patimi lacrima iubirii!
Ce splendori uitate ar putea să lege,
Omenirea iară cu naturi betege,
Derulând...
Pleca-voi deci uitării cale,
Umbrit de veacuri care vin,
Cum marea-n valurile sale,
Vibreaz-al veșniciei chin.
Pierdute-or fi din mine toate,
Dar regăsindu-se-n cei vii,
Cântarea mea nu mai străbate,
Altare, sfintei poezii.
Pleca-vom mulți uitării cale,
În zori de lumi ce altei vin,
Cum marea-n valurile sale,
Se primenește în declin.
Pierdute par a noastre vise,
Dar regăsindu-se mai vii,
Vor străluci din largi abise,
Altarul marii poezii!
Ce suntem noi din veșnicie?
Un joc sublim, o poezie,
O teamă lungă de-ntuneric,
Spoită cu un vis himeric,
Când între poli de lumânare,
Ne stingem, unică visare.
Ne stingem unică visare,
Sfioși în fum de lumânare!
Ce-i pentru sori o biată eră,
Pierdută-n sinea-i efemeră?
Ce-i pentru lună un mileniu,
Când n-are suferinți nici geniu?
Ce-i pentru stea o licărire,
Când licărul e nemurire?
Ce-i...