Ce-i pentru om o veșnicie?
Nu-i decât joc și amăgire.
Nu-i decât curgerea-i eternă,
Nu-i decât pură fantezie,
Stropită viu cu poezie.
Căci între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Nu plângeți când zăriți,
Posacu-mi chip pe stradă,
Să știți, în mine-același sunt,
Aceiași roată din obadă.
Mi-am pus pe chipul meu o mască,
Ce-o schimb în fiecare an,
Deși prăpastia se cască,
Același bal în mine am.
Poezie de Constantin ObadăAtâtea gânduri stau să vie,
Din lumea încă ne-ntrupată,
De parcă marea tragedie,
N-am fi jucat-o niciodată.
Eu o ascult cum înfioară,
Eterna sfântă desfătare,
Când cu lumina ei selară,
Aprinde-n suflete alt soare.
Cel mai greu în poezii,
E să prinzi tâlcul din urmă,
Visele din fantezii,
Să le dai ușor cu brumă.
Cugetul când este bun,
Cu secvență noitoare,
Bucuriile răzbun,
Zile-n doliul nopți-n soare.
Nu te pierde-n lung poem,
Nu ara...
E bine toate astea, în lume să se știe,
Așa nu se știrbește sublima omenie,
Căci valurile vin, tot cu valurile morții,
Iar vântul cel șăgalnic, nu-i cârmă-n calea sorții.
Închid ochii lumii mele,
Și m-afund în alta clară,
Văd bunicul prin zăbrele,
Șchiopătând, cum apă cară.
Iar bunica, ca o sfântă,
Ninsă-n păr de bunătate,
Prin ogradă se frământă,
Săritoare, mai la toate.
Liniștea-i neclară-n aer,
De parcă spirite vorbesc,
Eu prin raza unui vaer,
Adâncul vremii-ntrezăresc.
Și mă cuprinde-acea visare,
Muiată-n patima iubirii,
Când simt a sinelui candoare,
Roind schimbarea omenirii.
Ce-i pentru oameni veșnicia?
E jocul unui om cu ironia,
Ce poartă gândul lui fantastic,
Stropit cu iz de vis romantic,
Căci între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Nu pot să nu te-admir copile,
Nu pot să nu te înțeleg,
Și eu băteam acasă bile,
Și eu știam zmee să leg!
Natura poartă chip de om,
Și-i numai devenire,
Ca ramurile unui pom,
Rodește fructe-n fericire.
Natura poartă chipul ei,
Eternă devenire,
Balsamul florilor de tei,
Și cântec de iubire.
Fericirea mult visată,
E o trudă...
Între doi poli de lumânare,
Ne stingem, unică visare,
Ce-i pentru soare-o biată eră,
Pierdută-n sinea-i efemeră?
Ce-i pentru lună un mileniu,
Când n-are suferinți, nici geniu?
Ce-i pentru stele-o licărire,
Când licărul e nemurire?...
Sunt o livadă de imagini,
Ivită-n prag de căi bătute,
Să coc eternele imagini,
Cu raze încă neștiute.
Nu poți zbura prin căi lactee,
Până nu știi planeta toată,
Nu poți iubi fără femee,
Nici zămisli a lumii roată.
Sunt o...
Te duci acolo-n țări mai calde,
Unde dorm vise-n vechi smaralde,
Unde măslinii pe-orice cale,
Foșnesc din frunze, asanale.
Te duci în arca nemuririi,
Unde stau arte-n piscul firii,
Unde sublimele lăute,
Mai mângâie dureri știute....
Ne căutăm, ne-ncurajăm,
până ne-ngropăm,
ca să încolțească,
iarba fericirii!
Visul omenirii,
Visul fericirii,
Stă-n sensul rotirii,
Restu-i doar o glumă,
Mânjită cu humă.
Visul norilor din valuri,
E să picure-napoi,
Strălucite idealuri,
Care leag-a lumii ploi.
Visul stelelor nisipuri,
Stă în licărul profund,
Care leagă-n fel și chipuri,
Universuri ce s-ascund.
Visul dragostei statornic,...
Cu cât alerg în viitor iscoadă,
Trecutul mă cuprinde,
Dar cum a țării-s scriitor,
Mă schimb într-o rocadă.
Fetițele cu ochelari,
Ascund atâtea dulci mistere,
Ca vise vii de cărturari,
Ce primenesc a lumii ere.
Când în lumină le pătrunzi,
Prin raza viselor striate,
Ca-ntr-o pădure te afunzi,
Dorințelor nevinovate.
Și parc-ai vrea...
Nu-i greu să scrii o poezie,
Când ai de toate la-ndemână,
Talent de muză-n fantezie,
Coniac subtil și voie bună.
Dar când privesc și cuget bine,
Secvența noastră-ncuietoare,
Eu las vulcanul meu din mine,
Să ardă-n noi ce-i...
Poezie de Constantin Obadă despre talent, probleme, muză, fantezie, poezie, sfârșit, cugetare, lașitate, bine, lumeO lume stăruie de veacuri,
În vrerea mea care mă ține,
Cum stele licăresc din lacuri,
Comoara nopților senine.
O gamă grea de lungi bejenii,
Acordă orga suferinții,
Cu slava sfintelor ectenii,
Sporind cu ele faima ginții.
Când plouă lung și monoton,
În toamne triste și târzii,
Din strălucitul meu balcon,
Roiesc un șir de poezii.
