Ce nuanțată e țărâna,
Pe care pașnic o sfărâm,
Căldura ei străbate mâna,
Cu huma unui alt tărâm.
Prin iarba brazdelor întoarse,
Eu văd strămoșii după leat,
Cum trec tăria lor din oase,
În grâul proaspăt semănat.
Ce grabă neagră e țărâna,
Pe care acuma o sfărâm,
Poate-acuma strâng în mână,
O lume dintr-un alt tărâm.
În bulgări văd toată lucirea,
Atâtor ochi care-au plecat,
Cum urcă-n spice înorarea,
Cu fiecare semănat.
Ce umedă și grasă e țărâna,
Pe care acuma o sfărâm,
Poate cu Dacii dau acuma mâna,
Plecați demult pe alt tărâm.
În bulgări văd toată lucirea,
Atâtor ochi care-au plecat,
Cum urcă-n spice înorarea,
Cu fiecare semănat.
Ce moale-i reavăna țărână,
Pe care acuma o sfărâm,
Poate cu Dacii dau chiar mâna,
Cu mine de pe alt tărâm.
În bulgări văd toată lucirea,
Atâtor ochi care-au plecat,
Cum urcă-n spice înorarea,
Cu fiecare semănat.
Ce moale, neagră e țărâna,
Pe care-acuma o sfărâm,
Căldura ei uimește mâna,
Cu huma unui alt tărâm.
Eu văd în brazdă străluciri,
Strămoșii care-au tot plecat,
Cum urc-o cale invierii,
Cu fiecare semănat.
Ce nuanțată e țărâna,
Pe care-acuma o sfărâm,
Căldura ei boiește mâna,
Cu huma unui alt tărâm.
Pe brazde date strălucirii,
Eu văd strămoși care-au plecat,
Cum cresc o cale învierii,
Cu spice verzi, cu grâu mișcat.
Deși mi-i traiul fără rost,
Mi-i geniul ordine divină,
Din haosul care am fost,
Rămâne unica lumină.
La noi gândesc duioși gropari,
Când mă veți da uitării triste,
De-or plânge-o seamă de măgari,
Să știi, sunt cei ce-mi dară...
Deși mi-i traiul fără rost,
Mi-i geniul ordine divină,
Din haosul care am fost,
Rămâne unica lumină.
La voi gândesc duioși gropari,
Cum simplu mă veți da uitării,
Pe când o seamă de măgari,
Vor plânge lacrima mustrării.
Deși mi-i traiul fără rost,
Mi-i geniul ordine divină,
Din haosul care am fost,
Rămâne unica lumină.
Când m-or lansa duioși gropari,
În urna marilor prefaceri,
De mult o seamă de măgari,
Vor plânge lacrima mustrării.
Deși par clipă fără rost,
Mi-i geniul ordine divină,
Prin haos trist samsar anost,
Petrec o unică lumină.
La voi gândesc sărmani gropari,
Cum simplu mă veți da uitării,
Pe când o seamă de măgari,
Vor stoarce lacrimi adunării.
Poezie de Constantin Obadă despre ordine, simplitate, geniu, haos, tristețe, lacrimi, clipă, lumină, poezieMă simt un geniu fără rost,
Deși mi-i ordinea divină,
Din haosul care am fost,
Rămâne-o unică lumină.
Când m-or lansa duioși gropari,
În urma sfintelor prefaceri,
De mult o seamă de măgari,
Vor stoarce lacrimi adunării.
Necazul unui trai torid,
Cu setea minții se ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
Viori de dor i-adună ploaie.
Deochii lumii ape prind,
Izvoare-n copcă de umbrare,
Cum iarna prinde un colind,
În geamuri ochiuri de cântare....
Necazul unui trai torid,
Cu setea minții se ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
El sună dor și cântă ploaie.
Deochii lumii mele prind,
Izvoare-n copcă de umbrare,
Cum prinde iarna un colind,
În geamuri vechimi de cântare....
Pojarul unui trai torid,
Cu setea minții se ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
El sună dor și-ncântă ploaie.
Deochii iscusirii cresc,
Umbrare dulci în stepa lumii,
Și-n domoliri de vânt prășesc,
Ogoare țipătoare vremii.
Eu...
Pojarul unui trai torid,
Cu setea minții se ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
El sună dor și-ncântă ploaie.
Deochii iscusirii cresc,
Păduri în stepa lumii,
Cu vânturi dulci ușor prășesc,
Ogoare țipătoare vremii.
Eu trag...
Migală mută-n crez torid,
O sete oarbă care moaie,
Unde-i pământul mai arid,
Acolo sun viori a ploaie.
Deochii mei în timpuri văd,
Păduri de brazi doinind izvoare,
Pe dune triste care șed,
Zăpezi eterne cad din soare.
Eu trag...
Pojarul unui trai torid,
Cu setea minții se ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
El sună dor și-ncântă ploaie.
Deochii iscusirii prind,
Umbrare-n stepe milenare,
Doinind cu vânt în zori colind,
Prășesc ogoare țipătoare.
Eu trag...
Pojarul unui trai torid,
Cu setea minții se ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
El sună dor și-ncântă ploaie.
Deochii iscusirii cresc,
Păduri în stepa lumii,
Cu vânturi dulci ușor prășesc,
Ogoare țipătoare vremii.
Eu trag...
Migală mută-n crez torid,
O sete oarbă care nu s-ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
Eu sun viorile a ploaie.
Deochii ispitirii văd,
Păduri de brazi doinind izvoare,
Iar dunele pe care șed,
O mare vălurind grânare.
Eu port...
Migală mută-n crez torid,
O sete care nu s-ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
Eu sun viori să vină ploaie.
Deochii ispitirii cresc,
Molifți sprințari doinind frunzare,
Vârtejul dunelor pășesc,
O mare vălurind grânare.
De port...
