Las ferestrele, deschise,
Către viață, către vise,
Luminișuri de pădure,
Gândurile prind conture,
Anii, câți au mai rămas,
Stau, în minte, la taifas,
Și cu glasuri de aramă,
Pe cei duși, parcă îi cheamă.
În tăcerile de sară,...
Mi-aduc aminte..., parcă ieri,
Mă ascundeam, în lilieci.
O..., voi, eterne primăveri...
Cu dulce cântec de culbeci.
Mai simt, aromele de tei,
Balsam suav, din Mai, etern,
O..., dați-mi anii..., anii mei,
Să nu-i mai las, să nu-i...
Las ferestrele, deschise,
Către viață, către vise,
Luminișuri, de pădure,
Gândurile, prind conture.
Anii, câți au mai rămas,
Stau, în minte, la taifas,
Și cu glasuri de aramă,
Pe cei duși, nu mi-i mai cheamă.
În tăcerile de...
Mi-aduc aminte..., parcă ieri,
Mă ascundeam, în lilieci.
O..., voi, eterne primăveri...
Cu dulce cântec de culbeci.
Mai simt, aromele de tei,
Balsam suav, din Mai, etern,
O..., dați-mi anii..., anii mei,
Să nu-i mai las, să nu-i...
Eu, voi muri..., poate chiar mâine,
În zori de zi, sau, înspre seară,
Dar..., las acelor, după mine,
Eterna dragoste..., de țară.
Eu, voi muri..., poate chiar mâine,
În spasme lungi, sau, într-o clipă,
Dar..., las durerea, care...
Greu, m-am desprins,
Din faldurile tale,
Și greu, am aflat,
Cine... și cât, ești,
Cine... și ce, sunt.
Ca să privesc stele,
Mi-ai pus proptele,
Cu iscusință de olar,
fiecare mădular,
l-ai tot rotit,
până când...
am...
Somn ogoitor, de trudă,
Dulce leagăn și visare,
Frate bun, la vrednicie,
Mi te-ai prins, dușman, la urmă.
Somn ogoitor, de trudă,
Mi te pierd, în veșnicie,
Dar las eul, plin de doruri,
Să mi-l cânte-o ciocârlie.
Fantasmele, joacă, în ore târzii,
Lumini în ferestre, când noaptea, le-mbracă,
Eu stau, ca o strajă și torc poezii,
Și las, doar pribegii din stepă, să treacă.
Când eul nocturn, abia mai respiră,
De vraja luminii, din roiuri stelare,...
Univers spumos din humă,
Far stingher nemărginirii,
Eu anim cu-n soi de brumă,
Setea grea a omenirii!
Nu prea sorb nectar anteic,
Nu emit idei de geniu,
Nici nu voi cu vers proteic,
Să sufoc vre-un mileniu!
Las în vremi de...
Să văd, iubirea mea, trecând cu altu?
Mai bine plec, făr' să privesc în urmă,
De-ar scăpără din goluri..., tot neantu,
Durerea mea..., în veci, nu se mai curmă!
Te las..., în dar, deci iar împrejmuită,
Iubirea mea..., de tinere...
Am trecut, de mine tot, gonind durerea,
Am lăsat, necazuri, care mai străbat,
Dar, am strâns iubirii, toată alinarea,
Ogoită-n brațul tânăr de bărbat.
Știu, că vremea trece, roită-n lumină,
Nu mi-i dat, cât veacul, poate, să trăiesc,...
De ce..., ne amăgim, cu cât ne înmulțim,
Ființa noastră bună, cu zeci de surogate?
De ce..., gțndiri, tratăm, cu un sever regim,
Să suferim de frică, iubind, din lașitate?
De ne mai amăgim, cu temple din iubiri,
Un haos, ne pândește,...
De unde..., prins-a rădăcini,
Durerea mea de viață?
De ce..., îmi par acum, străini,
Copii, toți, la față?
De ce..., isteț, nu mai pricep,
Tulburătoarea fire?
De ce..., când verile încep,
Nu tremur, de iubire?
De ce..., în...
Nu-i bine, moartea, să ți-o joci,
Când mugur ești, în floare,
Căci singur, soarta ți-o întorci,
În veșnică uitare!
Ci cataă-n sclipătul de sus,
Renăscător, de viață,
Și las-a hăului apus,
Și a trăi, te-nvață!
Din slujbe și...
Îmi port durerea mea zâmbind,
Să nu mă simtă cei din jur,
Și omenește cumpănind,
Ard ca un bec sub abajur!
De-ar ști ei bunii că mai sus,
Durerea mea e-ndoliată,
o..., câte n-ar avea de spus,
Iubiții mei la vre-o serată!
Ei...
Profet, visând la ce rămâne,
Eu, las în urmă, dulci repere,
Cum soare nou, topit în grâne,
Visează, vremea altor ere!
Și mi-i teamă că lumina,
Pe care azi o strâng din sonuri,
Nu va-nflori cu spor grădina,
Lumii de mâine, cu-alte...
Azi nici în lumi celeste,
Nu se mai poartă fes,
Căci Domnul nostru este,
O umbră de eres!
Nu-i voi boi demența,
Cu patime deșarte,
Ci voi struni ființa,
Credință să-i mai poarte!
De douăzeci de veacuri,
Ni-e strașnicul...
Nu pot muri oricum nici eu,
Nici tu nu poți muri copile,
E drept că nu e Dumnezeu,
Ci numai nopți, sporind din zile!
Nu-mi era greu să fi murit,
De era om de omenie,
Pe unde l-am tot zugrăvit,
Nu-i nimenea în cer, să-l știe!...
De unde prins-a rădăcini,
Durerea mea de viață?
De ce îmi par acum străini,
Copiii toți la față?
De ce isteț nu mai pricep,
Tulburătoarea fire,
De ce când verile încep,
Sunt goale de iubire?
De ce în dorul meu pribeag,
Las...
Eu, port durerea mea zâmbind,
Să nu mă simtă cei din jur,
Iar strălucirea-i cumpănind,
Ard, ca un bec sub abajur.
De-ar ști unii că mai sus,
Durerea mea, e-ndoliată,
O..., câte n-ar avea de spus,
Iubiții mei la vreo serată....
