Eu...,sunt stingerea eternă,
Mugur vin și toamnă plec,
După iarna grea, ori cârnă,
Bucurie, iar petrec.
Eu..., sunt setea de mișcare,
Nervul, pulberii stelare,
Lună - moarte - viață - soare,
Om etern, în calendare.
Curgeți, valuri de lumină,
Peste oaze, omenești,
Poate, traiul, o să țină,
Tinereți, ca în povești.
Curgeți, valuri de lumină,
Pe destinul meu, pribeag,
Poate, doruri, fără vină,
Mă-ndrăgesc iarăși, cu drag.
Curgeți, valuri...
Pe o ceață străvezie,
Pe lăicer, de brumă nouă,
A murit, Toamna, târzie,
Fără popi, fără prescură,
A murit..., în vrednicie,
Șlefuind livezi, la soare,
Și s-a stins, încet, din vie,
Lăsând doliu, până-n zare.
A murit..., Zâna...
Dacă..., azi, cutezătorii,
Vibrând tainele candorii,
Roiesc galaxii, imperii,
De ce n-ar roi vederii,
Lungul șir de evoluții,
Care-au precedat maimuței,
Recreând, în artă era,
Când, cutremurată, Terra,
Slobozi, roind din mare,...
Voi, suitorii către stele,
Copii precoci, ai vremii mele,
Schimbați pe cruce, data morții:
„ Plecat, concediu, șarul sorții ”.
In locuri triste nemuririi,
Zvârliți semințele iubirii,
Să prindă rădăcini pădurea.
Pe unde brazii, cad...
Iubire, tu, numai candori,
Și dor, în inimi, semeni,
Dar vai, azi, trebuie să mori,
Cum mor, atâția oameni.
Iubire, știi, e greu să dregi,
Natura..., învechită-n legi,
„ Ba știu, că trebuie să mor,
Dar, visul meu, e numai zbor ”.
Mai mor..., copiii lumii, azi,
Pe continentele vecine,
Cum mor, pădurile de brazi,
În ritm, de gatere străine.
Mai mor..., atâtea doruri vii,
Speranțe-n tinere vlăstare,
Cum mor, adesea, ciocârlii,
Cu zborul, frânt, în aripioare....
Din dorul vieții au crescut,
Speranțele, copile,
Dar, dorul vieții a trecut,
Viclean profet, prin zile.
Iar când să zic: mi se cuvin,
Dup-așteptări deșarte...
Mărinimosul meu destin,
Mă ferici..., cu moarte.
O ceață densă, vineție,
Posacă, ca un biet arici,
Coboară, ca o erezie,
Din capul, unor venetici.
Pădurile, adânci, par moarte,
De jocul tulbur, delirant,
Când clipele, se sparg deșarte,
De steiuri sure, de versant....
Duios, străbun părinte,
Pământul, în mișcare,
Te leagănă, te simte,
Din codri, din izvoare,
Din valuri sunătoare.
De când îmbracă vremuri,
Tu prinzi să te cutremuri.
Ci om, născut din stâncă,
În noi, spre fiecare,
Ești, ca...
Prin hogeagul vremii mele,
Multe ramuri moarte, cad,
Ploi, mărunte, de surcele,
Mor, cu ifose de brad.
Rar, îmbată câte-o floare,
Cu aroma ei, simțiri,
Tot mai des, uită cărarea,
Pașii sfintelor iubiri.
Din hogeagul vremii...
În dorul vremii, am săpat,
Să crească, floarea răzvrătirii,
Parfumul ei, înmiresmat,
Să lege suflete, iubirii.
Din mii de nopți, am strâns lumini,
Să leg, cu noi apoteoze,
Vieții, vise de grădini,
Iar morții, cântece, mai roze.
Când..., soare dogorește, în suflete necazuri,
Când..., nu adie vântul, nici puful unor iazuri,
Când..., din noianul mării, nu iscă-n zări, o boare,
Când..., toate, nu-s scăldate, decât de ploi de soare,
Atunci, se naște-o stare, ce sparge...
Când lutul tânăr, aleargă-n picior,
De mult e bătut, de alții cu dor,
Să sară sprinten, de-i joc arzător.
Necazuri, n-are! Dureri, nu-l cearcă!
Voios, își bate joc de vreo, Parcă,
Și trece senin, vâslind la o barcă!
Când soare...
Când au plecat băieții, să moară în război,
Erau câmpii mănoase, și bine, pe la noi,
E drept, mustea în oameni, speranța de pitac,
Căci, veșnica nevoie, stă-n pluguri de sărac.
Dar, cei ce i-au mânat, departe de zurbavă,
Ideea de...
Port in mine, sita lumii, mereu nouă,
Care cerne, neguri, din sclipiri de rouă,
Port nădejdea vremii, către alte stele,
Strecurată-n spuza, cântecelor mele!
Port în mine, sita dragostei curate,
Care cerne vrajba, vechilor păcate,...
Ninge din nemărginire,
Cer albit cu dulci imagini,
Ninge cu deosebire,
Farmece de mai în țarini!
Ninge lin din plin alene,
Troienind focarul străzii,
Fulgi ușori clipind din gene,
Arcuiesc temple zăpezii!
Strălucita lor...
Din lumea miilor de stele,
Căzute-n valuri, moarte-n prund,
Eu vin prin sita vremii mele,
Comori ce încă mai ascund!
O, Wallensteini ai vremii mele!
Neostenit ca voi mi-i teamă,
Când scăpărați senin din stele,
Reflex din bine să nu geamă!
Idei adesea omenoase,
Scăpate patimii viclene,
Aduc răceala morții-n oase,
Și mii de lacrime în gene....
Nu cătați prieteni tinereții mele,
Suferinți eterne lăcrimând din stele.
Nu cătați din vicii să-ntocmiți o gamă,
Cine nu aleargă patimii când cheamă?
Suferința vieții chiar de-i lungă cale,
Singură se trage ca un râu la vale,
Ce...
