de-albastru-verde mă privea
atâta soare fost-a şi-azi să treacă
atâta seară cum venea
din vreo înserare mult mai multă
închisă într-un colţ de clipă undeva
atâta dragoste îi spuneam fără cuvinte
mai în şoaptă, mai pe sărite
cum stelele...
Am luat șapte, trei și doi fără să lase noroi am luat cinci stele albastre și le-am așezat în glastre clipe vii să se desfacă în mii de răsfirate cărări pentru timpul care vine pentru timpul care trece pentru timpul care stă cum drumețul obosit și...
unde vă preaduceți oare
unde pasul de copil
mai aleargă, mai ajunge
unde-i strigătul ce-aduce
veacuri de clipiri de pleoape
peste ochii mamei dulci
când răspunde sunt aici
unde oare, unde, unde
mai răspunde azi
strigătul de prunc
mai...
gări, aeroporturi, porturi
sosiri, plecări,
drumuri de pământ, de fier
drumuri de aer și ape
drumuri de drumuri și suflete
ceasuri oprite la ora șapte
unu, șaisprezece, douăzeci și trei
ceasuri care merg tot timpul
ca niște inimi care nu...
ți-am spus, inimă, să cânți
să nu uiți, să nu uiți
te-am pus, suflete, să zbori
peste nori, printre nori
să nu dori
te-am pus, tâmplă, să măsori
infinitul infinitul
până ce ai obosit
n-ai obosit
v-am pus, brațelor, să țineți
ce-ați...
cât adevăr încape într-un ceas,
câtă întrebare,
câte braţe schiţează regăsiri,
câte priviri sărutul,
când trenuri se scriu între azi şi ieri,
din întâmplare în întâmplare,
şi nu mai ştii eşti sau te scriu teii…
cât vis în vis, cât dor în...
doi de doi iscați din ploi
într-o luni de marți sau joi
și o umbră de cărare
au iscat o alergare
printre galaxii de clipe
fără unduiri de-aripe
numai zbor fără odihnă
să coboare ieri în tihnă
într-un semn de întrebare
trei de trei le-au...
atâta vreme a fost să treacă
iubirea mea, veșnica mea
și te privesc, și te iubesc
și mă îmbăt de tine cum în prima clipă
și știu - când suntem departe
tu de mine, eu de tine, poate
sufletele noastre merg oriunde împreună
cum doi oameni...
stă-ntâmplarea pe din două
parte zi și parte noapte
parte viață, parte moarte
stă o carte pe o rază
deschisă către amiază
stă privirea lor de prunci
peste anii ce s-au dus
stă un fluture pe-un drum
apărut de nu știu unde
apărut de nu știu...
poţi să alergi cum timpul de-a lungul şi de-a latul,
cu surâsul în mâini, cu îmbrăţişarea pe buze,
să înveţi teii să ningă magnolii
şi cireşii ceasuri cu o clipă din viorile lui Corelli
repetată infinit pur. diminețile
să încurci alfabetele...
am spus atunci: înalţă-te
luminează-te de gândul ploii
desfă-te în segmente de răsărit
încolţeşte în inima pământului
colorează mările
ascultă păsările, imaginează cerul
înfrăţeşte pietrele
dă formă de albastru templelor
descoperă...
ce zbor
cobor, heeei, fraţilor tei,
întindeţi braţele
mulţumesc, urc. eheeei, singur vântul
doarme în umbra norilor de ieri
l-am prins de călcâi
staaai…
ce gând zănatic
privesc o carte – nu
ea mă priveşte, mă citeşte
ca o fiinţă setoasă...
copii suntem
cu rădăcinile în suflete de părinți
cu inimi XXXL sau doar cât un inel
pe deget de domnișoară
ce exersează la vioară în mansardă
când nucii și castanii aruncă în trecători
inimi de zei de aer și frunze
și alunițe de ploi și...
tu îmi furi inima
și fugi cu ea, te rostogolești
râzi și mârâi la mine
că-i a ta, numai a ta
alerg după tine
și când te prind, te leg de filă
cum aș lega un inorog
de umbra lunii
dar tu șireată
îmi intri-n piept
râd zorii la noi
de...
și se clatină încet
de la piept la infinit
de la infinit la piept
nu se întreabă ai obosit
nici alte melancolii
se numără numai clipele ei
și se numesc
poezie inimă-timp
ca un răsărit mereu
cu trandafir roșu în geam
ori simplu buchet de...
ai spune că e început de lume acest cer
pământul – o inimă de piatră – fumegă
lanţuri genetice – primul strop de ploaie
şi prima amibă – al doilea strop va creşte
primul lăstar, iar al treilea, primul ochi
până la om, nu mai e decât o...
te privesc aşa de-o viaţă
n-ai îmbătrânit deloc
numai degetele îţi tremură puţin
cum întorci filele cărţii
în lumina amurgului
oraşul îşi vede mai departe de viaţa lui
ca un vecin ce ţine prin drumuri şi cer timpul
mai vine o noapte – lampa...
din mine urc spre mine
cu braţele întinse
vrând să mă cuprind
să mă strâng la piept
să-mi spun că mă iubesc
şi că mi-a fost dor
şi mi-am scris versuri
când încerc însă –
mă cutremur
nu am curajul să-mi spun
nu-mi mai sunt aproape...
nu se ştie unde opreşte trenul
nu se vede semn de haltă
nici gară pe linia asta
nu vine niciun controlor
nici supracontrol, nu sunt în cf-ul imaginar
biletele… frunze de tei
drum cu anotimpurile pe încheieturile mâinilor
şi acari veseli...
în gara asta a speranţei,
îţi dau trup uneori cu dragoste,
trecând degetele peste suflet;
nu respir, nu clipesc,
să nu doară, să nu tacă
privirea de dor
apoi sunt ierni şi trenuri nu mai vin
nici poştaşul nu mai ajunge
ţiuie câmpurile...
